(Tehervonatok tolatnak…)
Mărfarele manevrează,
zăngănitul melancolic
uşoare cătuşe-aşează
pe tăcutul peisaj.
Luna hoinăreşte-uşoară
ca un eliberat.
Pietrele zdrobite
zac pe propriile umbre,
lucesc grele
lor însele,
se află la locul lor,
ca niciodată.
Ciobul cărei imense nopţi
este această noapte grea,
ce cade peste noi din cer
cum cade-n colb schija de fier?
O, dor solar!
Când umbră se va culca-n pat,
în noaptea aceea fără capăt
ai rămâne
şi-atunci treaz?
În faţa magaziei
arde-o lampă prăfuită.
Doar se vede, nu luminează,
aşa-i şi mintea, când râvneşte.
Pâlpâie vie, deşi
cerul nu e decât
lumină demult stinsă.
1932
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de melancolie și nostalgie, folosind imagini ale unui peisaj industrial nocturn. Vorbește despre trecerea timpului și despre o dorință profundă după lumină și claritate într-o lume întunecată și prăfuită.