Dormi, sufletul meu? Te-ai culcat?
Ploua și singur mi s-a urât.
Vreau să nu te supăr.
Te-am văzut citind la lampă
Și n-am băgat de seamă
Când ai închis oblonul din grădină,
Țarcat cu dungi egale de lumină.
Am bătut încet în fereastră
Și iar am bătut, mai tare,
Și am intrat în încăperea ta.
Curată rânduiala!
Cartea stă deschisă la pagina albă:
Toate paginile cărții erau albe.
Ce citeai tu într-o carte fără slove?
Patul era nedesfăcut.
Cearșaful nou, perina proaspătă.
Unde ai plecat?
Unde umbli noaptea singuratec?
Încălțămintea ți-este neatinsă.
Nu e gunoi la tine.
Te-mbraci în cămașa de piatră
Și te-ncingi cu funie de-argint.
Tu n-ai nici sudoare,
Nici praf, nici scuipat.
Un ac îmi înglodeste inima străpunsă,
Medicule fără de prihană.
Sau e un cui de la Crucificat
Sau un ghimpe din cununa lui.
Vindecă-mă, suflete.
Vin-acasă, suflete.
Adu leacuri, suflete.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie profundă și o căutare spirituală. Naratorul se adresează sufletului absent, într-o atmosferă nocturnă și introspectivă, sugerând o pierdere sau o despărțire. Versurile evocă imagini ale morții și ale purificării, culminând cu o cerere de vindecare și întoarcere.