Ora confuză.
Nu aș voi nici să mă plâng și nici să gem,
N-aș mai voi acum nici să blestem,
Nici dușmănia fără-asemănare
Nu mă mai tulbură și doare.
Nu mi-e mânie, nu mi-e deznădejde,
Cu alte umbre ceasul se-nnădește,
Nelămurit; șoptit a rugăciune,
Și nu pot ști nimic din ce-am a spune
Și nu am cui, căci nu-nțelege nime
Cum nici eu nu-nțeleg ce e cu mine.
Te iau duhovnic, suflete, -n tăcere
Ești tu măcar, sau sufăr de-o părere?
Ca să te am eu, bobule de rouă,
M-am împărțit ca ziua, pe din două,
Și m-am gândit că partea pământească
Celeialalte poate să se spovedească.
Dar ce să-ți spui? Că n-am nimic de spus.
O ceață mă pătrunde, pare că de sus,
Și alta vine nu știu de unde a venit,
Parc-aș trăi și parc-aș fi murit,
Parcă aș fi și parcă aș fi fost,
Parcă-s pribeag și fără adăpost.
Un pai, o pleavă, un scaiete,
O ușă fără de părete
Sau o fereastră-n gol.
Nu pot nici să mă culc, nici să mă scol
Și mă trezesc cu cineva umblând,
Și zic că poate-ar fi un gând,
Dar gândul mi-e și el nedeslușit,
De cine a intrat, de cine a ieșit
Din camerele mele, călcate pe furiș
Fără păreți și-acoperiș.
Mi-e frică de ceva. Pe-aci, pe undeva,
Se tot petrece, tot câte ceva,
Taine ursuze, chipuri de secunde.
Nimicul se-mpletește și se -ascunde.
De când mă știu și m-am simțit mă-mbie
O viață petrecută-n agonie
Un început fără sfârșit știut
Și un sfârșit mereu fără-nceput.
1950 – 1953.
Tudor Arghezi – VERSURI -1980
Sensul versurilor
Poezia exprimă un sentiment profund de confuzie și agonie existențială. Eul liric se simte pierdut, incapabil să înțeleagă lumea din jur și propria sa identitate, oscilând între viață și moarte, trecut și prezent.