Iată, suflete, stihuri fără chip,
Fără sunet și fără de răspuns,
De pulbere și de nisip.
Primește-le, murmură-le.
Cuviincios ne-apropii iar de tine
Fiindcă mă tem și fiindcă te-am văzut
Sălbatic și neliniștit.
Dau adăpost subt un acoperiș cu mine
Lui Dumnezeu și marilor minuni,
Cum aș putea să nu mă-nfricoșez?
Le-am rupt să curgă fără șir,
Mătănii dezlânate,
Horbote, petice, borangicuri, frunze.
Aș încerca să stăm din nou la șoaptă
După ce dansurile s-au oprit
Și a tăcut orchestra.
Vreau să vorbim în graiuri desfăcute
Și dezlegând cuvântul de cuvinte
S-alegem înțelesurile pe sărite.
Alt’dată, am grăit în stihuri încălțate,
Croite măsurat și-mpodobite.
Am ostenit să-mi fie strânsă limba în coturni
Și vreau s-o las să umble de acum desculță.
Sensul versurilor
Piesa este o introspecție profundă asupra sufletului și a dorinței de a se elibera de constrângerile formale. Vorbitorul își dorește o comunicare autentică și directă, renunțând la artificiile și convențiile trecutului.