Tudor Arghezi – Nici O Silabă-ntreagă

Nici o silabă-ntreagă nu se rostea pe lume,
Căci nu-ți găsești graiul legat și priceput,
N-aveai nici loc, nici țară, nici neam și nici un nume;
Din vremuri de vremi fuseseși gângav, pribeag și mut.
Era, șoptește cartea, la început cuvântul,
Purtându-se pe ape, ca negura, răzleț;
De se-auzea un tropot, cuvântul era vântul,
Călare pe vecie și veșnic călăreț.
În ceasul ultim, umbra din lume se va strânge
Din sufletele toate, la timp necunoscut,
Din oamenii cu aripi, din oamenii de sânge,
În negură-ntocmită din nou de la-nceput.
Vor mai rămâne însă, în noaptea adunată,
În peștera adâncă a haosului semn
Despre ce-au fost puterea și lupta de-altădată?
Măcar o amintire, măcar crestată-n lemn?
Măcar cât mai adie în unda călătoare,
Fără să simtă-n zarea, închisă din apus
Cu porți de fier strâmtate, cu munți și stăvilare,
Măcar cât oglindirea arțarilor de sus?
Din plămădirea nouă a smârcului cu ceață
Se va stârni, pesemne, fierbinte, iarăși viața.