VÂNT STRĂIN.
Vântul nostru mic mă cruță,
Merge-ncet după căruță,
Mână boii grei la pas
Și dejugă la popas.
Suflă-n foc și în ceaun,
E copilul nostru bun.
Vântul cel adevărat
E străin și-nvierșunat.
Ca o bucată de apă,
N-are loc în ce să-ncapă,
Nici pe piscuri, nici în groapă,
N-are de ajuns pământ,
Câmpul meu îi este strâmt.
Pustnic și întărâtat,
Plugul și l-a-ngenuncheat.
Rupe, scurmă și sfărâmă,
Umple cerul de țărână.
Își mână cu miile,
Negre, hergheliile,
Răscolește mările,
Le varsă căldările..
Ia-n vârteje turmele
Și le pierde urmele,
În spinare, să răstoarne
Taurii izbiți, în coarne,
Pune zările pe fugă,
Prinde munții și-i înjugă,
Cu pădurile gălbui
Alergând în hora lui,
Năvală de ropote,
Gloate-adânci de clopote.
Vântului, noi, venetic,
Nu-i putem, cânta nimic.
Sensul versurilor
Poezia contrastează un vânt blând, protector, cu un vânt puternic, distructiv și neîmblânzit. Vântul străin simbolizează forțele naturii care depășesc controlul uman, aducând haos și schimbare.