O, vină, fluture, te lasă
Pe brațe-mi ostenit,
Întinde-ți aripa frumoasă,
Fii bunul meu venit.
Strămută-mi gându-n alte părți,
Strecoară-mi-l pe sub tulpină,
Ca să-l întorc apoi pe cărți,
Nins, cum și tu vii, de lumini.
Cu trupul tău de catifea,
Ce tremura de fin ce-i,
Îmi amintești de ochiul de catifea,
Din genele Ilincii.
În casa toamnei nu te vezi,
De mic și de uitat.
Dar toate florile-n livezi
Ți-aștern câte un pai.
Și toate frunzele te cer
Să-ți legene lin somnul,
Știind că leagănă spre cer,
În sânul tău, pre Domnul.
O, du-te, fluture, din nou,
Luminile te cheamă;
Dar prin al liniștii ecou
Fii băgător de seamă.
O mierlă-și poartă pe sub tei
Un cioc și-o gușă adâncă.
Domnul e prins și-n sânul ei –
Și mierla te mănâncă.
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea vieții prin intermediul imaginii unui fluture. Acesta este văzut ca o punte între lumea terestră și cea spirituală, dar și ca o victimă potențială a ciclului natural. Finalul sugerează că divinitatea este prezentă chiar și în momentele de cruzime ale naturii.