De ce te uiți așa, când seara vine,
În ochii mei cu ochii tăi de salbă,
Că nu-ți mai iei privirea de la mine,
Gingașă, grațioasă mâță albă?.
Nu te-ai uitat așa fel niciodată
Și frumusețea ta nu m-a privit
Așa de-adânc, bătu-te-ar să te bată,
Nici când fusesem mort și răstignit.
Mă plec și te scrutez cu un fior,
Ca-ntr-o lumină de fântână.
Parc-ai trecut tiptil, călcând ușor,
Torcând încet, pe lângă lună.
Ți-e gura roză-nchisă ca un plic
Al nimănui, lipit și cetluit.
Deasupra cine nu a scris nimic?
Și înăuntru, cui i s-a povestit?.
Tu știi ceva ce limba ta nu-l știe
Și să-l rostească nu e cu putință.
Știința mută ți-a fost dată ție,
Și mie graiul cel fără știință.
Sensul versurilor
Piesa explorează o conexiune misterioasă și profundă cu o prezență feminină, posibil o pisică, evidențiind o comunicare tăcută și o cunoaștere intuitivă. Eul liric contemplă această legătură, simțind un fior și o fascinație față de misterul pe care îl întruchipează.