Satan.
Călătorind pe malul furtunilor latine,
L-am întâlnit, sol pașnic, pe-o stâncă de topaz,
Cu ochii, râpi de umbră, deschiși din cer spre mine,
Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz.
Gol în imensa zare, tăcut și gânditor,
Cu brațele păroase, la piept, făcute cruce,
Privea în luntrea-mi albă pe undă cum se duce
Târîtă de vârteje, – picior peste picior.
Deși nămiez, în umbra, culcată peste mare,
Ca dîra unei neguri în care se răsfrâng,
Văzui cum firmamentul roiește și tresare
Din mii de candelabre aprinse din adânc.
Și se-ntreba atuncea speranța mea mirată :
Cine-ar fi fost să fie bărbatul uriaș,
Oprit pe țărmul lumii, cu-o mână-atât de lată
Încât putea să joace pe deget un oraș?.
Am ridicat lopata în semn de datorie
Și m-am sculat din luntre, de jos, ca să-l salut,
Ca-n fața unui rege strein, recunoscut.
El își întoarse capul puțin, strâmbînd în loc
Planetele ca mingea, și luna cum e chifla –
Și încruntînd sprînceana pe ochiul lui de foc,
Răspunse Europei, orgolios, cu tifla.
Sensul versurilor
Poezia descrie o întâlnire mistică cu o figură impozantă, posibil Satan, pe un țărm îndepărtat. Naratorul este copleșit de măreția și puterea acestei entități, reflectând asupra semnificației sale cosmice și a impactului asupra lumii.