Vin, iată-le, tot de la sine,
Frânturile toate spre mine,
Fărâme știrbite și-ntregi
De lucruri pe care de-abia le-nțelegi.
Așa sunt cum le-am uitat
De când s-au culcat:
Un fost cimitir de păpuși.
Încep să se miște de-acuși,
Să capete trup
Din umbră și zvon ca un stup,
Și, rupte, pe-ncetul se reîntregesc.
Copite cu nimb îngeresc,
Spărturi de icoane, păstrând a mustrare,
O schița de bine și rău cuvântare,
O lacrimă prinsă-n pictură,
O mâna rănită, o căutătură,
Și clopote, parcă, departe,
Și câte o foaie de carte.
O țandără-nvie o amforă spartă.
Dă sunet și iederă moartă
Și vocile stinse luând graiuri, pe rând,
Și murmură parcă și parcă și râd.
Mă văd când la Cină părtaș,
Sau când în prigoană, sutaș.
Încerc iar cămașa de-atunci,
Îngustă, cu-o rană de-atunci,
Și nemaiștiuta
La inima vremii, tăcută.
Și dacă duc palma la gaură ruptă,
Nu știu din ce luptă,
Mi-alunecă, moale, pe sânge.
Acolo se strânge
Tot ce de la sine se-adună,
Frânturi de Scriptură și hașchii de lună.
Nu pot să mă mint.
Mă arde înghețul: un sloi de argint,
Și deștele-n ceață
Se fac peste unghii cărbune de ghiață.
Sensul versurilor
Piesa explorează fragmentele memoriei și ale trecutului, amestecând imagini religioase și personale. Vorbește despre încercarea de a înțelege și de a te împăca cu experiențele trecute, chiar dacă acestea sunt dureroase sau incomplete.