În oase miazănoapte mi-a tulburat penița,
Ce-n sunet surd de-aripă îneacă matca foii,
Și-am frânt corpul de ceară ce îl cântau strigoii,
De sub bezne, de sub cer descătușând dorința.
Alerg printre stilouri îndreptate ostentativ spre cer.
Din când în când unele dintre ele
Se apleacă și mă sărută pe creștet:
Apăsare depresivă.
Și în cursa asta fără sfârșit mă simt de parcă
Mi-aș fi găsit sfârșitul în cursa asta.
Își trag cerneala din pământul unghiilor mele care
Au săpat introspectiv în eurile lor mai curate și
Scuipă înapoi litere în formă de ploi care scuipă înainte
Ploi în formă de cuvinte care se varsă în ele însele și
Se umplu până la refuz cu esența de mină, de mine.
Astfel surplusul se prăbușește în ecou de aplauze
Batjocoritoare peste coli și le îmbibă până își
Abandonează formele inițiale, mototolindu-se în conturul uman
Al unui râu ce gonește bezmetic printre orbi.
Strabat asperitatea către unul dintre poli
Tăind rădăcini în tălpi precum degete-n hârtii:
Descreștere abruptă. Neîndrăznind nici a cârti,
Că din nouri mă despart: trup și suflet – două boli.
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare profundă de introspecție și depresie, folosind imagini puternice și metafore complexe. Naratorul se simte pierdut într-o cursă fără sfârșit, confruntându-se cu propria mortalitate și cu o disociere între trup și suflet.