Am învățat să trăiesc simplu și înțelept,
Să mă rog lui Dumnezeu, la cer să privesc,
Spre seară, să mă plimb negrăbit, să n-aștept,
Neliniști nedorite să nu le răscolesc.
Când sub gard foșnește brusture urecheat
Și se pleacă ciorchini de scorușă-mpurpurată,
Eu compun versuri vesele, cu sens îngândurat,
Despre viața trecătoare, și-atât de minunată.
Iar când revin acasă, tandru îmi linge palma
Un pisoi pufos, torcând revărsător,
Și felinaru-n turnul mic și-aprinde flama
La joagărul de apă, pe muchea de ponor.
Doar liniștea din când în când o mai străbate
Țipătul de barză, pe-acoperiș de rouă ud.
Iar dacă tu în ușa te-ai fi gândit a-mi bate,
Eu aș putea se pare nici să nu te aud.
Sensul versurilor
Piesa descrie o viață trăită în simplitate și armonie cu natura. Vorbitorul găsește bucurie în lucrurile mărunte și liniște în contemplare, fiind atât de absorbit de acest univers încât ar putea să nu observe lumea exterioară.