Iar se apropie ora pomenirii.
Eu văd, eu ascult, eu vă simt:
Și pe acei care nu calcă pământul iubit,
Și pe acei, care, clătinând capul
Au spus: „Vin aici ca și cum aș veni acasă!”
Aș vrea să citesc numele tuturora,
Dar lista mi-a fost luată, și nu știu s-o găsesc.
Pentru ei am țesut acest larg înveliș
Din sărace, chiar la ei-auzite cuvinte.
De ei îmi amintesc oricând și oriunde,
De ei n-o să uit nici într-o nouă suferință,
Și dacă-mi vor închide gura chinuită
Prin care urlă un popor de mii de ani
Să mă pomenească și ei la fel pe mine
În ajunul zilei în care voi fi țărânii dăruită.
Iar dacă vreodată în țara aceasta
Cineva va voi un monument să-mi înalțe
Îmi dau consimțământul pentru ceremonie,
Cu o condiție – să nu-l așezați
Nici lângă mare, unde m-am născut:
Cel din urmă liant cu marea s-a rupt,
Nici în regala livadă, lângă un trunchi secret,
Unde umbra mă caută nemângâiată,
Ci aici, unde trei sute de ore am stat
Și unde pentru mine s-a tras zăvorul.
Pentru că și-n moarte fericită mi-e frică
Să uit cum ușa nesuferită scârțâie
Și o bătrânică urlă ca o fiară rănită.
Lasă de sub genele nemișcate, de bronz,
Ca lacrimile să se prelingă pe zăpada topită.
Și lasă porumbelul temniței să țipe
Și corăbii să lunece pe Neva încetinită.
Sensul versurilor
Piesa este un testament poetic, o reflecție asupra memoriei, sacrificiului și legăturii cu țara. Vorbitorul își exprimă dorința de a fi amintit și își alege locul de odihnă veșnică, nu în locuri idilice, ci într-unul marcat de suferință, pentru a nu uita niciodată trecutul.