Nikolaus Lenau – Pe Marginile Vieții

Pe marginile vieții cu fața-nmărmurită,
Mă uit în marea morții, de ceață învăluită,
Posomorât e țarmul, se-ntunecă mereu..
Mereu se urcă valul izbind în piatră, greu.
O! curgeți lacrimi, curgeți.. în zarea depărtată
O lume văd întreagă de umbre zbuciumată,
Și orele iubirii pierdute-mi zâmbesc încă,
Durerea îmi deschide o veche rană-adâncă
Cenușa rece-a vieții și a nădejdei mele,
Coroane neuitate din vremile acele,
Trec șir pe dinainte-mi de valuri aruncate,
Mereu simt că se face în sufletul meu noapte..
Crucea lui Crist la care, copil, în zile bune,
Îngenuncheam adesea cântând o rugăciune,
Căzută e acuma în jos de țarm- și ruptă..
Deasupra-i grămădite a morții valuri luptă.
Și niște glasuri stranii c-aud atunci îmi pare:
Aici un vuiet jalnic, asurzitor de mare,
Aci cântări de coruri dulci, line, lovesc malul,
Pe urmă totul tace- și urlă numai valul,
Un singur mut prieten, posomorât tovarăș,
Se uită lung în mare- și mă privește iarăși,
Mereu mă urmărește, de mine-ncet se reazemă
-„Tu geniu liniștit al morții îmbrățișează-mă!”