Tu ești cântecul meu de izbândă.
Peste noapte când te înfățișezi
în firele ploii,
intru surâzând
sub cupolele tale de cristal,
umit de bogăția ta
și mângâi frâiele cailor tăi
bătute cu piatră de zamfir.
Eu voi încăleca
pe-un armăsar alb
și-mi voi agăța ploile,
cercel sunător la ureche,
să mă auzi când trec.
Privește-mi ochii
cât de albaștri-mi sunt!
Mă gândesc la Comună,
la bolțile-i înalte cât privirea.
Și când rostesc numele ei de purpură
și buzele mi se roșesc,
ca de-un sărut,
atunci știu că s-a făcut dimineață
și mă grăbesc în întâmpinarea
soarelui.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de visare și transformare specifică adolescenței, folosind imagini puternice din natură. Protagonistul se simte conectat cu elementele naturii și cu un ideal comunitar, exprimând o dorință de a fi auzit și văzut în toată splendoarea sa.