Când nu eram, bogat eram
Acum viața tu mi-ai sărăcit-o cu o moarte
Ce-mi pasă mie dacă mai vindeam sau cumpăram
La Maraton pe perși pe fiecare-n parte.
Necunoscând nimic mă confruntam cu totul
Acuma doar o zimbră sângerie
Mi-ai dat-o, Doamne, să-ți fiu merlină
Să-ți ling cu limba stelele și botul
De ochi nu mai am nevoie
Nemaifiind voi reveni
În starea cea de dinainte de-a mă naște cu-anevoie
Pe lumea lătrătoare cu zăpadă gri.
Ridică-mi, Doamne, tu, povara de-a-ți fi martor
Al neființei tale
Și lasă-mă de mă lași tu altor
câmpii neștiinței, moale
mai moare-mă de poți să mă mai mori
căci ai înfipt în mine tot cuvântul
de am și piele, cruce și sudori
și miros ce mi-l zboară-n aer vântul
Subt vulturii vii când viu vuiau.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema morții și a necunoașterii, sugerând o eliberare paradoxală prin renunțarea la viață. Vorbitorul își exprimă dorința de a se întoarce la o stare de neființă, eliberat de povara existenței și de cunoaștere.