Cădeau fulgi negri. Şirul de copaci
lucea, când îmi mutam pe el privirea.
De-atâta vreme rătăceam tăcut
târându-mi singur amintirea.
Şi se făcea că stelele scrâşnind
îşi îmbucau, înţepenite, dinţii.
Maşină infernală ce bătea
un timp oprit, al conştiinţii.
Apoi, se lasă o tăcere groasă
şi fiecare gest pe care-l fac
cozi de cometă-n aer lasă
şi fiece privire aruncată
o aud cum sună întâlnind
vreun copac.
Ce căutai, copile, – acolo,
cu mâinile prelungi şi umeri ascuţiţi,
pe care-aripile abia de se uscară,
fulgi negri, balansându-se în seară.
Un orizont urlând şi nevăzut
zvârlindu-şi limbile şi antracitul,
întruna mă târa prin şirul mut,
aproape gol alunecându-mi trupul.
Ardea oraşu-n depărtări de fum,
ardea sub avioane rugu-i rece.
Noi doi, pădure, ce facem?
De ce te-au ars, pădure, -n fald de scrum
şi peste tine luna nu mai trece?
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj devastat, atât fizic cât și emoțional. Vorbește despre pierdere, amintiri dureroase și un sentiment profund de deznădejde în fața distrugerii.