Mereu câte-o cupolă,
alta mereu.
Ridicând ca de sfânt o aureolă,
sau numai un curcubeu.
Trupul tău drept. Trupul meu drept
ca la o ceremonie de nuntă.
Un preot de aer înțelept
cu două verighete de aur ne-nfruntă.
Tu ridici mâna stângă, eu, brațul stâng:
ne surâdem unul altuia ca în oglindă.
Prietenii tăi, prietenele mele plâng
cu lacrimi silabice, de colindă.
Ne sărutăm. Suntem fotografiați chiar atunci.
Fulger. Beznă. Fulger. Beznă.
Mă las pe un genunchi, cad în brânci.
Te sărut melancolic pe gleznă.
Te iau de umăr, mă iei de mijloc,
și solemni intrăm în iarnă.
Prietenii tăi, prietenele mele ne fac loc.
O tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă.
Murim înghețați. Din nou numai pletele
în primăvară ne-mpodobesc scheletele.
Sensul versurilor
Piesa descrie o dragoste profundă și ritualică, marcată de moarte și renaștere în ciclul anotimpurilor. Cuplul se angajează într-un ritual solemn, culminând cu moartea lor simbolică în iarnă și renașterea în primăvară, sugerând o dragoste care transcende timpul și moartea.