(să mi-o publice postum – Nichita Stănescu))
Când marea își varsă din sine
amarul și peștele
cresc valuri și-atâta, iubită…
de vrei izgonește-le.
Când piscul văiugii își plânge
în fulger fărâmele
Cad așchii de stâncă, iubită…
de-ți place sfărâmă-le.
…Azi noapte am visat între arbori
pierzarea clipitelor…
în vis se făcea că răsună
tălăngile vitelor….
Și-n om din cuvinte, iubită…
hai vino și strânge-le
…îmi umblă cuvântul prin vine
odată cu sângele.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente profunde legate de natură, iubire și efemeritatea timpului, într-un stil poetic și melancolic. Versurile sugerează o acceptare a schimbărilor și a pierderilor, invitând la o conectare intimă cu emoțiile și cu lumea din jur.