Nichita Stănescu – Spre Andromeda

E-un viitor pe care-l poți atinge cu geana,
îndărătnica mea femeie.
Nu-i un joc, e numai un adevăr ce va fi
la fel de prelung și de melodios,
ca adâncurile de ocean închipuite de cântăreții
la harpă, la fluier de os.
Lasă-ți umbra să-mi treacă peste mâini, peste umeri,
ca pe treptele unei scări în spirală,
și uită-te cu un colț de sprânceană
cum iau naștere cuvintele de pe buzele mele,
asemenea lunii din marea vicleană.
Fiece cuvânt care-l spun e un trup străveziu
de bărbat, de femeie,
e-un șir unduit tăind în două
gheața unui deșert de scânteie.
Privește, a apărut un platou
lucios, de metal.
Ce-ntins e platoul de nobil metal!.
De-aici se pleacă-n sus, e-atât de simplu!
La fel ca o mișcare de dans,
un dans al gândurilor,
un dans al ideilor,
suitorul mișcărilor dans.
Deasupra sunt planetele. Le poți atinge și tu,
cumva,
cu o vocală, cu o singură vocală,
cu A.
Tu, pământule, ochi albastru,
pentru că suntem privirile tale.
Tu, pământule, gâtlej de foc,
pentru că suntem strigătul tău.
Tu, pământule, tâmplă albită,
pentru că suntem gândurile tale.
O, pământule,
tu, bătrânule,
înțeleptule, mișcătorule!