Dans frânt în nemişcarea orelor ce-au rămas
strivite de tăcere în parcul tău stelar;
le poţi citi splendoarea ca într-un abecedar
(în toamna luminată de ape mari) retras.
Ai vrea întreceri albe peste podgorii noi
să taie drumuri limpezi, neîncepute încă,
şi coastele de umbră cu ochiuri de zăvoi
să fugărească trudnic creste de nor pe stâncă.
Dar, anacronic, timpul a smălţuit uitare
când vânturi inelate pe vârfuri s-au clătit
schiţând contur uşure de vis şi înnoptare
a zodiei sub care vremelnic ne-am oprit.
Aureola stelei ne căuta pe ape
să ancorăm în rada ei verde şi sonoră;
largi dune de lumină se năruiau aproape
şi timpul navigase uitat oră cu oră.
Arhaic, luminişul ultimei aurore
a spintecat tăcerea ce te-a cuprins de sus:
lucea un craniu veşted în numărul de ore
când se surpa lumina şi adormea Iisus.
Sensul versurilor
Piesa explorează trecerea implacabilă a timpului și inevitabilitatea morții, folosind imagini ale naturii și simboluri gotice. Vorbește despre frumusețea efemeră și melancolia asociată cu finalul.
