Falangele acelei oboseli
De alge dezlegate către sud,
A tâmplei umbră din străine seri:
Cu drumul meu, atunci, le-am mai văzut.
La Düsseldorf, o cadra-n Bolkenstrasse
În jilț adânc, Evreul Botezat.
Și mâinile, cascadă unei rase,
Înfășurau cărbunele uzat.
“Stinse flăcări. Arsă, struna
S-a lăsat în arcul lirei.
Cartea singură mi-e urnă
Cu cenușile iubirii.”
Tu, salt, tu, creșteri stângi, urzica-nalbă!
Acestui scris valah, ca din Sion
Ridici o nevăzut de scumpă nalbă
Și — adiată — boarea altui zvon.
Un cânt de mat argint al palei Nine
Mai greu ca orbul lunii îl socot,
Curând un glas vom fi suind în tine
Cum Heine sună-ntr-însul versul got.
Sensul versurilor
Piesa este o meditație profundă asupra memoriei, identității și a trecerii timpului. Vorbitorul evocă imagini puternice și simboluri pentru a explora sentimente de pierdere, nostalgie și căutare spirituală.