Vă-nfioară gândul.
De-adevăr vi-i frică.
Și-o să-ți vină rândul,
forfotă calică.
Păsări, păsărele,
voi de ce tăceți?
O! violoncele
pline de scaieți….
Mă-ntreba adese
alte dăți, de voi –
o! cenușărese
bete de noroi….
L-a ucis, îmi pare,
setea de-altă viață,
pururi călătoare
flaute de gheață.
Și-aplecat pe liră
nouri cu izvoară,
tot l-ademeniră
și-l tot fermecară.
Ca dintr-o gravură,
noaptea se desprinde.
Nu prin jaf și ură:
mâl fără colinde!.
Lin va-ntinde mâna
– muzicală clipă –
vrându-și-o (fântâna)
gală, ritm, risipă.
Minte ca de haită,
nu prin glodul urii!
Buhele se vaită
lung, pe promotorii.
L-am visat spre ziuă
într-un pisc albastru –
veșnic apa-n piuă-o
bate alt albastru.
Ce zăbrele grele
și ce munți răzleți!
Păsări, păsărele,
voi de ce tăceți?
Sensul versurilor
Piesa explorează teme de deziluzie și moarte, folosind imagini ale naturii și muzicii. Naratorul pare să deplângă o pierdere, reflectând asupra efemerității vieții și a frumuseții corupte.