Ion Caraion – Lazarii Morții

Ploile mulg orașul
din toate părțile,
bărbații plecați în războaie
și-au strâns inima, și-au dus cărțile.
Drumul de noapte taie, sparge
în gleznă, în tars.
Pasărea-n cer, marea în alge,
iazul tresare cu scocul ars.
Unii au fost. Unii nu mai sunt,
caută ochiul în humus și-n vânt.
Coclite pe ploi, fără leat,
femeile lumii-au țipat.
Mint cugetele toate. Sufletu-l strâng – nu-l aud,
s-au întors iubitele vechi la-nceput.
Oriunde
e om, omul s-ascunde.
Amurgul plouă-n mantăi,
învinețește prundul în broaște.
Lazării noștri, dacă ne-ar intra în odăi,
acuma – Lazării noștri nu ne-ar cunoaște.
Țurloaie la nord, țurloaie la sud..
Omul trece prin vârstă, uituc.
Bărbații de-acolo, bărbații
au ieșit pe fereastra de lut;
șesul i-a dus, vântul a suflat
și nu i-a mângâiat, i-a bătut.
În turla cu priveghiuri albastre,
unde ne mor femeile
pure, ca ideile,
ardeau lumânările noastre..
Iatacul se-nchide. E șapte.
Ploile cad cu miros de mosc.
Singurii Lazării morții ne cheamă, da-n noapte
se uită la noi și nu ne cunosc.