Pânza lui de-a v-ați ascunselea
în arborii mei, poeme ca marea. Ca marea, ca frunzele.
Iar eu le pierdeam, până să numere bobocii.
Până să vină toamna, jaf scurt, pe furiș
Veneau alte năpaste. Furtul nu-nceta niciodată.
O! de câte ori izvoarele-ți încuiară, de câte ori muriși,
bucurie, în crengile mele roată…
Andrelele vocii
ruginite mai tricotează umbre și pete
jucăușe în aer. Parcă o zbatere de aripi. Ca un fier mi-i
pământul sub rădăcini. Grele corăbii de praf
îmi taie cerul. Topoare sau gatere
dedate la jaf
Parcă o zbatere. Parcă nimic.
La foc mic,
rumeneau cete și pâlcuri de vedenii. Din perete-n perete
păsări sălbatice, prăbușindu-se brusc, se izbesc
de ceva nelumesc.
Vântul, grindina, seceta, viermii
întrecându-se care de care
mi-au scuturat pădurea, îmi călcau în picioare
mereu frunzișul sfios.
Au împuns, m-au năpădit, mi-au secat, au ros
până și nervurile, până și conturul
foilor… Dar înmugureau alte poeme
jur-împrejur, neîncetat, jur-împrejurul
cicatricilor vechi. Și nu vechi
ciorchine perechi
Totul e veșnic. Totul era devreme.
Totul era continuu. Totul puternic.
Acum alt vistiernic
strâmbă văzduhul, deșartă stelele, zbicește țărâna.
Setea n-o să-și afle fântâna
(o, n-a fost niciodată albastru albastrul!)
– nici mersul, drumeții, nici umbrele – astrul,
în fine, zadarnicul
iernii mănunchi de țarțamuri…
Acum e întuneric. Trece paharnicul,
să umple cupele așezate la geamuri.
Toastăm. Aceleași degete strig destramă
aramă.
Sensul versurilor
Piesa descrie un ciclu continuu de distrugere și renaștere în natură și în viață. În ciuda pierderilor și a greutăților, există o forță interioară care permite regenerarea și continuitatea.