Către-apus de apus, începe Pontul
cimitirelor marine: Euxin.
Amfore de umbră. Popândăi. Destin
morfolit și-n țăndări… Lungi puhoaie
colcăie-ntruna. Latră. Pleacă. Vin.
Praful morții urcă până la gât.
Drumurile-apun. Se întretaie.
Nu rămâne focului nimic. Decât
nestatornicia, orizontul.
Niște zeamă, niște cocă, niște ploaie.
Timp de pleavă. Cer mai bont ca bontul
oboselii pinten. Pulberi. Inși.
Spre mai jos de jos, începe Pontul
Euxin; meduzele și ciorba
unui fel de terci de oameni stinși,
unui soi acum sublim de idioți.
Pute apa neagră, pute vorba,
saramura, vremea, sângele, put toți.
Balta grasă biruind cu ghiontul.
Bici pestriț, de forma unui rât.
Nu rămâne locului nimic. Decât
(către-apus de-apus și de adevăr)
nestatornic pururi, orizontul.
Niște zeamă, niște cocă, niște păr.
Oxidează soarele. Fidelii
unui soi acum sublim de idioți.
Timp de pleavă. Cer al oboselii.
Dai să scoți un vaiet. Nu-l mai scoți.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj dezolant și o viziune pesimistă asupra existenței. Totul este efemer și supus degradării, inclusiv ființa umană, iar speranța este iluzorie.