Ion Caraion – Polen Căzut pe Nicio Fericire

Se va sfârși odată toată graba,
tot patosul acesta – nesfârșitul.
Vom fi din nou văzduhul, colbul, apa,
din nou trecutul calm și infinitul.
Din umbrele, din mâlul, din pereții
acestei treceri searbăde prin viață,
se va lăsa deasupra dimineții
întâi dezgustul. Apoi – poate – greață.
O să privim nocivele-adjective
c-o detașare care ne lipsise.
E-atâta calm în zarvele fictive
și-atâta zarvă-n calmul care ni se
imprimă pe figuri.. În sineși, slaba
lumină plouă. Ori zăpada plânge?
Se va sfârși odată toată graba.
Vinovăția-și mușcă pân-la sânge,
un sân azi vag și dând să se deșire.
Târzii intrări în zodii și-n ființă,
polen căzut pe nicio fericire.
Cum spațiul candorii-o să ne mintă,
cum universul nu-și va știe pleoapa,
întorși în nori, exacți ca asfințitul,
vom fi din nou văzduhul, colbul, apa
din nou trecutul calm și infinitul.
Și vom pluti pe oceane – puncte, linii
din texte ce-au rămas necunoscute,
c-o liniște mai albă decât crinii,
c-un rictus mai sever decât o cute.