Niciodată n-am știut cine
mă strigă. Ecoul s-apropia, apoi o lua la fugă
să fi-nțeles ce-mi îndrugă
vocile-acelea, sămânța orii…
Să fi fost barem de vorbă-ntre noi
anotimpurile în care ne desfrunzim.
Foarte multe ploi
și-așa de puține
lucruri mai mi-aduc aminte.
Polenul se duce și vine.
Amiaza doarme ori minte.
Era un țintirim
sau o pajiște cu omuleți de mărar
și-atâta somn, și-atâta somn, că măcar
o parte din cer s-a topit…
Niciodată
n-am știut cine fugea, cine-a strigat, cum arată
frumoasele de dincolo de ecou.
Hai să facem țăndări din nou
ca pe struguri vinul viorii
ca pe nuci stelele deasupra fântânii ca pe lucrul în sine, o numeroasă femeie împrăștie norii
cu sânii.
E adânc în oasele noastre ca-n teoria peșterii.
Polenul pleacă și vine.
Diana cu meșterii
din mit pune câinii la loc
și n-o să mai fie. Țopăie un mim
peste noi anotimpurile în care ne desfrunzim,
în care – ca ploaia deasupra orașelor – verigă cu verigă,
ne-ntoarcem cu pas ezitant
în papirus, în ierbi, în neant.
Niciodată n-am știut cine strigă pe cine,
lucrul în țăndări sau lucrul în sine?
Sensul versurilor
Piesa explorează tema efemerității și a pierderii, folosind imagini din natură și mitologie. Vorbitorul reflectă asupra trecerii timpului și a incertitudinii existenței, căutând sens în amintiri vagi și simboluri poetice.