Trăiesc de când trăiește omul,
Visez de când visează pomul.
Continuă ilimitare.
Sosesc de când sosește iarba
Și-aduce-n spate rezervoare
Vrăjitorești – ea, numai oarba
Arhitectură călătoare.
Cobor de când coboară luna,
Mă-nalț de când se-nalță soare,
Răsun de când în munți răsună.
Exist de când există mare,
Mă rog de când e dumnezeu
Obositor și obosit
La mine-n somnul cel mai greu,
La mine-n cerul ciuruit
Visătorească transparență,
Un joc de prisme infinit
Pisând galactic și-n absență
În necontur, în necadență
(Ci care flaute reflectă)
Pe logosuri, eter și mit
O formă pururi perfectă
Mă mir de când se miră macul,
Mă nasc de când se naște piatra,
Nechez de când nechează dracul
Și-și cheamă iepele și coase
Cu bine-n cosmos, nebuloase
Tresar de când tresare vatra
Fantasmagoric și se-ncarcă
Peste sincopă și genune
De fascinații ca o barcă
Mă rog de când e rugăciune.
Și-alerg de când aleargă spuma
Și-adun de când adună timpul
Îndur de când îndură huma
Înțep de când înțeapă ghimpul
Sosesc de când sosește apa
Respir de când respiră vântul
Mă rog de când se roagă-n cântul
Viorii, liniștea și graba
Și focul tulbure și scama
Sacralității de țărână,
Mă-ngân de când lumea-i îngână
Acestei glii thanatograma.
Și beau de când se bea ființă
Visând de când visează pomul
Acolo-n marea mea căință –
Trăiesc de când trăiește omul.
Sensul versurilor
Piesa explorează interconexiunea dintre existența umană și elementele fundamentale ale universului și naturii. Vorbitorul își identifică existența cu ritmurile și elementele primordiale ale lumii, de la natură la spiritualitate.