Liniștiți fiind,
ne reprezentăm spații aproape mistice,
pe cel ce suferă de frig,
voluptatea privirii lui.
El nu presupune existența faptei.
Devine, dintr-o dată, atât de real
încât nu poți dovedi aceasta.
De jur împrejurul lui,
poemele noastre firave ca frunza.
Ca un preludiu într-o zi de vară.
Ochiul lui și ochiul în general
este un exercițiu al privirii.
Numai astfel se pot explica lucrurile
și refuzul lor.
Se proiectează, imens, pe peretele alb
și rămâne acolo înfipt pentru totdeauna.
Și vine o vreme
când orice legănare a trupului
e curgere continuă.
Sentimentele se îmbină și sunt una cu aerul.
Ci ochiu-i mai cuprinzător ca toate.
Sensul versurilor
Piesa explorează percepția și reflecția asupra existenței, sugerând o stare de meditație continuă. Sentimentele se contopesc cu mediul, iar privirea devine un instrument de înțelegere a lumii.