Cum cădea în sat amurgul peste-ograzi și peste șură,
A ieșit cu luna plină heruvimul din pădure.
S-au speriat copii cu vite și-au țipat de spaima lui,
Liniștit o lua pe coastă, pe sub plopii drumului.
Au foșnit ca de furtună, fără vânt în frunza, plopii.
Luna tremura, devale roate mari în iazul popii.
S-a oprit la casa veche unde drumu-și face cruce,
Creștinește la răspântie și-ntârzie pan’ se duce.
A bătut în lemnul porții de stejar, de-două ori:
Singură se trase poarta și primi pe călător.
Câinele urla o dată lung, apoi doar mârâi —
Heruvimul pentru-atâta însă pasul nu-și grăbi.
Maica Domnului, ca-n vremuri, sta cu lucrul la fereastră.
A trezit-o-n raza lunii, lin, aripa lui albastră.
Strânse iia începută, toate grijile le strânse,
Strânse zilele trăite, cu șirag de lacrimi plânse.
La icoane ea aprinse cuvios o lumânare.
Până-n temelii de suflet o e pace mare.
Se-nchină lui Sân Nicoară, lui Sân Ion, ei cel mai drag,
Se gândi la fiu-n ceruri și la câinele din prag,
Își udă ca totdeauna toate glastrele de nalbă,
Se găti ca pentru noapte cu cămașa cea mai albă,
Netezi cearșaful bine, să nu facă nici o cută
Pânza inului curată ca și viața ei trecută,
Se culcă sfioasă-n patu-i strâmt, ca pe o năsalie,
Și-adormi rugând pe Domnul lângă fiul ei să fie.
Sensul versurilor
Piesa descrie momentul adormirii Maicii Domnului într-un sat românesc tradițional. Este un moment de liniște și pace interioară, în care ea se pregătește pentru somnul veșnic, rugându-se și amintindu-și de fiul ei.