Vin herghelii scăpate cu coamele vâlvoi,
Vin valuri îmbrâncite în tropot de furtună
Și peste stâncă sare năvala lor nebună-
Dar iată promontoriul cu pumnul lui greoi,
Le-a prins de nări, zăbală de-argint ca să le pună.
Vin norii, vulturi negri, pe aripi vii de vânt,
Rotind flămânzi, coboară din cuib înalt de lună,
Se-aruncă pe corăbii fugare prin furtună,
Sfâșie pânza ruptă de pe catargul frânt
Și lasă gol scheletul lor putrezit, pe dună.
Pe când mărindu-și steaua cu umbra înnoptării,
Visând o zare nouă, de vijelii străină,
Uitați de toți, de toate în straja lor senină,
Stau farurile mute pe malurile mării,
Cu gesturi ne-nțelese împrăștiind lumină.
Sensul versurilor
Piesa descrie farurile ca simboluri ale speranței și călăuzirii în mijlocul furtunilor vieții. Ele stau neclintite și oferă lumină, chiar dacă sunt uitate și neînțelese, visând la un viitor mai bun.