Când până-n zări e câmpul numai iarbă
În jocuri de lumină şi de vânt,
Când herghelia se repede oarbă
Şi-l vântură cu coamă la pământ,
De-mi sună-n cer întâiul tunet goarna
Şi bubuie din depărtări în depărtări,
În sânge mi se dezmorţeşte iarna
Şi ce-a fost mort învie din uitări.
Pe roib călare o pornesc cu zorii.
Oprit cu ochii roată pe gorgan,
Adulmec vântul şi aud cocorii
Vestind din cer sămânţa altui an.
Atunci, înfricoşat, descalec iute
Lipind urechea de pământul viu.
Şi din afund de lumi răspund pierdute
Popoare răscolite din pustiu.
Aud prin vreme scârţâit de care.
Galop adânc vuind spre răsărit.
Şi inima îmi bate tot mai tare
Chemându-mă cu sângele meu scit.
Sensul versurilor
Poezia evocă o legătură profundă cu natura și cu trecutul scitic. Vorbitorul simte o chemare ancestrală, conectându-se cu istoria și cu popoarele de demult prin intermediul peisajului și al sunetelor.