O, strasini cu-aripi negre pe discul alb al lumii,
Care-și aduc aminte, așa bătrâne sunt,
De Don Quijote-n luptă cu morile de vânt
Zărite pe-nnoptate pe drumul Pampelunii!
Sub sita învechită își întocmesc lăstunii
În primăvara cuiburi de paie și pământ,
Și fiecare toamnă va săpa un mormânt
În stâncă, pe țărână, sau prin nisipul dunii.
Deși vă paște moartea cumplită an de an,
Tot mai păstrați trufie de nobil castilian;
Subțire, brațul vostru înalță parcă-o spadă….
Și cum stați nemișcate — pricep: pândiți grămada
Să vie-n licărire de zale ce răsun’
Hidalgo de la Mancha și visul lui nebun.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a inevitabilității morții, folosind imaginea morilor de vânt ca simbol al rezistenței și al idealismului, chiar și în fața adversității. Se face o paralelă cu Don Quijote, sugerând o luptă continuă cu realitatea și cu propriile iluzii.