Mijeau ca licuricii în noaptea aurie
Gondole luminate pe Marele Canal:
Uita Veneția toată sub măști de carnaval
Și-n foșnet de mătase că morții nu învie.
Dar astăzi când e stinsă iubita nebunie,
Când s-a golit de larmă portal după portal,
Când nu mai vezi pe ape o luntre, un fanal;
De ce spre tine pleacă dorința mea pustie?.
De mult e mort San Marco. În umbră mandoline
Sub „Ponte dei sospiri” mai picură suspine,
Și zgomot de talazuri din largul mării vine.
Departe, mai departe răsună tainic struna,
Și iată că răsare înfiorând laguna:
De aur, arcuită ca o gondolă, luna!
Sensul versurilor
Piesa evocă o Veneție trecută, plină de viață și mister, acum cufundată în tăcere și umbră. Naratorul își exprimă dorința melancolică pentru frumusețea pierdută a orașului, accentuând contrastul dintre trecut și prezent.