Pescare, stai, nu-ți arunca năvodul,
Mai lasă-mă talazului de-azur!
Nu-mi strânge în rețele brațul pur
Și șanului meu nou nu-i strivi rodul.
De-mi scânteiază-n ape solzi solari,
Nu-s pește, și în razele difuze
Nu-i legănare moale de meduze,
Ci adumbrit se-ncheagă în cleștar
Profilul frumuseții fără moarte.
Ascultă-mi tinerețea din străvechi —
Deschide-ți asurzitele urechi
Și ochii plini de amăgeli departe.
Pescare fără suflet, ce făcuși!
M-ai prins. Răstorni în barcă pradă rară.
Scoici sidefii, subțire algi, amară
Și irizată spumă sunt acuși
Sensul versurilor
O sirenă imploră un pescar să nu o prindă în năvod, descriindu-și frumusețea și esența nemuritoare. În cele din urmă, este capturată, iar esența ei se transformă în elemente marine obișnuite, sugerând pierderea și deziluzia.
