Soarele aici nu glumește.
Soare supărat, atotputernic,
cu sprâncenele lui încruntate,
cu bărbia pătrată,
cu pieptul, pădure,
gol până la mare.
O lună,
două luni,
multe luni –
le-am numărat cărând pe umeri
sacii soarelui,
bătând cu degetu-ndoit
spinarea-ulciorului,
ca să-auzim sunetul apei,
așa cum ascultă femeia
chiar și glasul celei mai mici stele,
așa cum ascultă steaua
behăitura amurgului.
Amiezile sunt nesfârșit de lungi –
ca o duminică într-o excursie la țară, fără copii.
De dimineață până-n seară dăinuie-amiaza.
Dacă ne-ar fi mai puțin sete
nu ne-am gândi la ea,
dacă ar fi un arbore
pe clină
sau pe creștetul insulei,
dacă ar fi existat un pumn de umbră,
mai puțină amărăciune,
mai puțină nedreptate….
Nu ne amintim de forma copacului:
să fie oare ca un steag de apă,
să fie oare ca un „mulțumesc” ce ți s-a spus,
să fie ca două mâini la bine-ai-venit?.
Poimâine, hotărât,
vom planta
mulți arbori.
Sensul versurilor
Poezia descrie un peisaj arid și sufocant, unde soarele dogorește fără milă. Vorbitorul tânjește după umbră și apă, reflectând asupra lipsei și a dorinței de a schimba viitorul prin plantarea de copaci.
