De mult ce-am privit marea,
pe oameni
și inima noastră,
ochii ni s-au umplut de mânie.
Chiar dacă nimic nu era sigur pentru noi,
era sigur că mâine
copiii vor avea în buzunarele lor
grădinile
și jucăriile
cu care noi nu ne-am jucat.
Era sigur
că femeile
vor vrea în fiecare pas
umbra unui liliac.
Era sigur
că bătrânii
vor avea un toiag
care,
serile,
va-mboboci
în tindă.
De-aceea puteam dormi,
cu toate că frica se-ncolăcea
în bocancii noștri.
Luna,
în deschizătura cortului,
era ca o galbenă
carte poștală cenzurată.
Totuși puteam citi
și ceea ce a fost șters,
și ceea ce n-a fost scris,
și ceea ce nu se știe să se spună:
așa cum citim
pe-o frunză verde-n primăvară,
așa cum citim
în ochii celui de lângă noi
apologia lui Fitsos
și puținele cuvinte ale Aliki-ei Tsucală:
așa cum citim
dedesubtul amărăciunii noastre
Piața Roșie a Moscovei
cu demonstrațiile
reprezentanților
democrațiilor populare
din întreaga lume.
De-aceea dormeam liniștiți –
o fereastră se deschidea
îndărătul tristeții,
îndărătul fricii,
o creangă dinaintea ferestrei,
pâinea
și jurământul nostru.
Ascultăm cum crește barba noastră
și unghiile noastre
și speranța.
Nu se poate:
se va ivi soarele.
Dormi, tovarășe,
sunt aproape de tine.
Uite, mâna mea.
Soarele-aproape de noi.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de speranță și solidaritate, chiar și în fața greutăților. Vorbitorul găsește consolare în ideea unui viitor mai bun pentru generațiile viitoare și în legăturile umane.