Acești copii poartă pe piele frunzulițe de cimbru,
pe tricourile lor se preumblă păduchii stelelor,
noaptea-n pantofii lor ouă șoimițele.
În fiecare duminică-mbracă pantalonii: doi platani,
un mic alun: cămașă
au o batistă: marea și șapcă: vântul,
au în ochii lor
un munte,
un râu,
o pădure.
Cu ghindă își încheie haina,
cu briceagul lor taie pâinea liniștei,
cinează piatra,
beau cerul
și urcă și coboară-n sufletul lor
mai-ul și decembrie mână-n mână.
Au brațe vânjoase,
glas puternic,
îndărătnicie de catâr. Nu trag chiulul.
Sunt copii cu obraz.
Știu ce-nseamnă lupta.
Ce-nseamnă datoria. Încăpățânați.
Nu se dau înapoi nici cât un fir de păr de la datoria lor.
Când apusul pictează corturile, trandafirii,
când se-aude-ndărătul liniștei prima-mpușcătură a luceafărului,
stau cu picioarele depărtate, înfipți în piatră,
își strâng în buzunare pumnii
și urcă panta spre apelul de seară,
târând în urma lor umbra asemenea unui leu legat.
Mai târziu, când se potolește vântul,
după masa de seară,
la ora când peștii de aur ai nopții
le lunecă printre picioare,
la ora când stelele lucesc ca păhărelul de rachiu
pe polițele din Epir,
ei privesc luminile electrice din Lavrion,
își înfig ochii ca gloanțele-n cartușiera căii lactee,
și trec tăcuți către șatră.
Mihalis s-a oprit în ușă.
S-a uitat undeva departe și-a zis:
„Ai noștri, acolo sus, luptă”.
Am tăcut. Am aprins lampa.
Sensul versurilor
Poezia descrie copiii simpli, conectați cu natura, dar conștienți de datoria și lupta care îi așteaptă. Ei sunt puternici și hotărâți, pregătiți să-și apere valorile, chiar și în fața greutăților.