Ivan Bunin – Privighetori

Ba mai în pară, ba-ncetând,
Străfulgerând dinspre tării,
Alei, în zgomote sunând,
La geamuri întuneric mi-i.
Tot mai aproape nori despică
Bolțile toate, scăpărând,
Și vântul nopților aplică
O ploaie albă pe pământ.
În câmpuri pâinea-i către roadă,
Iar din grădini până spre zori
Răzbat cu vântul în grămadă
Cantate de privighetori.
Dar iată prin copaci se lasă
Un vifor rece, înghețând
Iarba-nverzită și de coasă,
Fereastra s-a trezit sunând,
Un foc a fulgerat pe loc..
Și de odată sub pridvor
Un semn ciudat, fulgerător
Am observat, ca un ghioc..
În jur − nici zgomot și nici sunet,
Grădina iese de sub giulgi
Și ninge flori, de parcă-s fulgi
Și râde după-o zi de tunet.
Pâinea în câmp stă aplecată
Înspre pământ, cu-adânci fiori,
Iar din grădini la fel te-mbată
Cantate de privighetori.
Când ploaia apăru, slăbită,
C-un fulger, șchiopătând spre nori
Noaptea umplu aleea toată
Doar cu căldură și splendori.
Dormea pământul somn de pace
Și nu știu cum părea-ntristat,
Dintr-un potir de foc tenace
O zare se-ncălzea treptat.
Iar din grădini, unde-așteptase
În umbra gingașelor flori,
Curgeau în zariști de mătase
Cantate de privighetori.
* * *
Noaptea de april, lucindă, arde,
Beznă rece zace în grădini.
Grauri dorm, îndepărtat de soarte
Glasul lor adoarme prin străini.
Proaspăt cernoziomul amiroase,
Arătura-i fără de sfârșit
Și se-așează peste glii mănoase
Felinarul stelelor, topit.
După dealuri, stele oglindind,
Gropile lucesc cu apă lină,
Vulturii pe sine rechemând
Cad din zbor în noaptea aprilină.
Iar în holde primăvara suie,
Zări așteaptă ori un semn confuz,
Mohorâtă-n foșnetul de arbori,
Cată-n câmpuri sumbre un răspuns.
* * *
Apa se leagănă de-un mal
Și-nrăită-n țărmuri sună.
Stoluri de grauri, triumfal,
Prea vesel la un semn se-adună.
Nori negri fumegă pe dig
Și-n dimineți cu aer cald
Albe perechi de păsări ning
Fuioare albe de smarald.
Iar la amiază pe sub geam
Umbre dansând joc nou încearcă,
Ca pata soarelui avan,
,,Mici iepurași” în sală joacă.
De după munți, înmărmurit,
Nevinovat cerul se-arată
Și, gingaș, soarele grăbit
Varsă căldură-n vechea poartă.
O, primăvară, ţi se-mplină
Ce-nchipuit-ai doar în vis
Și simți nou foșnet de grădină
Și cald miros de-acoperiș.
Apa din jur ascultă-n sat
Cânt de cocoși cu glas sonor,
Iar vântul, moale și uscat,
Închide ochii-ncetișor.
* * *
Întreg necuprinsul clipește din pleoape
În ape, de râu, primăveri descifrând,
Prin holde văzduhu-aurește și-aproape
Pescarii se-aud de acasă venind.
E tânără încă-nverzita pădure,
Iar tihna coboară și-n liniște-apoi
Doar cucul cântând vrea aleanul să-mi fure!
Hai, spune-mi, vom fi peste-o vară-amândoi?
Aici, voi mai fi sau muri-voi, străine,
Sub raze solare, la ultimul ceas,
Și voi număra câte zile senine
Din viața trăită de tot mi-au rămas?
Am să te cuprind cu tristeți, ca pe-un frate,
C-o taină în suflet, că anii se duc,
O lume iubesc, însă singur sunt, foarte,
Peste tot și mereu ca un cuc!.
* * *
E palidă și clară, totuși, luna,
Abia lucește cerul de cenușă,
Și țărmul aurit ascunde numai
O umbră-rămășiță de păpușă.
Să mergem împreună, înspre seară
În valuri apa spumegă, se-mplină
Și în *înd sub luna cea de ceară
Se va-ncălzi neliniștea marină.
Va fi o noapte veselă de vară,
În zări turcești sunt două brigantine,
Care ridică pânzele senine
Ca la semnalul navei să dispară.
Dar nu e vânt și sta-vor pân-la zi,
Se clatină, tot tremură umil
Și-n raza lunii felinare-or fi
Părând priviri mirate de copil.
Versuri tălmăcite de Traianus