Lanis cel iubit de tine, Markos, nu zace aici
la mormântul unde vii și plângi, și zăbovești lungi ceasuri.
Lanis iubit de tine ți-e mai aproape-acasă,
când închis în odaie stai și-i privești portretul
unde-a rămas ceva din ce-avea el mai bun,
unde-a rămas ceva din chipul lui iubit.
Îți amintești tu, Markos, cum chiar de la palatul
proconsulului pe-acel vestit pictor cirenian adus-ai,
iar el, cu viclenie de artist,
îndată ce-ți văzu prietenul, a vrut să vă convingă
c-ar trebui înfățișat sub chipul lui Hyatkinthos
(vestit ar fi ajuns atunci tabloul).
Dar Lanis nu a acceptat astfel să-și împrumute frumusețea;
și-mpotrivindu-se statornic, spunea pictorului să nu zugrăvească
nici pe Hyakinthos, nici pe-un altul,
ci doar pe el, alexandrinul Lanis, al lui Rametic fiu.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintirea lui Lanis prin ochii lui Markos, care îl vizitează la mormânt și îi contemplă portretul. Refuzul lui Lanis de a fi portretizat ca Hyakinthos subliniază importanța individualității și a frumuseții sale unice.