Zăpadă dură care scânteie și trosnește.
Singurătate, singurătate, noapte risipită de albul cărărilor.
O sete aspră mă umple:
spațiul, iarna.
Nu vei izbucni în curând la picioarele mele,
apă adâncă și rece ca și pământul,
lume ce uneori prinzi o pojghiță de brumă,
și voi, întunericuri dese
ce steaua-mi răpiți?
Atunci, amețeală dură, amețeală pură, vei îneca
fără milă minciunile putrede.
Unde ești, amar ocean
de gheață și adevăr?
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de singurătate și sete de adevăr într-un peisaj hibernal aspru. Vorbitorul caută un refugiu într-un "ocean de gheață și adevăr", sugerând o dorință de purificare și eliberare de minciuni.