Florența Albu – Denii de Spital

Mă trezesc într-o primăvară lutoasă.
Vânt ascuțit până-n oase, nervi despicați – vivisecție
șuieră o frunză între dinți, o frunză-n cerul gurii ars – frunzulița de mohor
Se duce
primăvara dulce cu prapurii-n floare, misterii aprinse-n câmpie.
Acolo se-ntâmplă nunțile câinilor,
izgoniții flămânzii orașului,
câini și trenuri – vagoane crampoane
gătită bucolică moarte
cum treci prin câmpul
Fundenilor
și cum mi se umplu ochii
de pământul seninului
nici lacrimă
nu înmoaie uscatul
durerea strânsă ascunsă bine –
distincția!
Denii cu zarzării, corcodușii în floare, clopote bat din margini de margini de cer și pământ
le răspunde
inima.
bangul-balang
Roșu de floare
de miel tăiat
de inimă spânzurată
primăvară dulce
Ascultă cum vin
piciorușe de iade și iezi
prin câmpia
bătrânilor zarzări, corcoduși înfloriți.
Copilărie
buchet de zambile albastre
la denia inimii noastre.
XI.
Vine moartea cu-o turmă de miei de
Paști, o turmă de miei.
– unde mergeți mieilor, unde mergeți mieilor? –
ciucurii roșii, balangul subțire la gât peste gât.
Ochiul cerului se cască-n pământ
ochiul nimănui
ne mâna din urmă
urmă care ne petrece urmele.
XII.
Cât de greu treci
Aprilie
spăimosule
albule!
Capete – vedenii în floare, copaci purtând – ofrandă capetele-n floare, mirajul descăpățânându-le cu un tăiș de aer.
Primăvară dulce
Pieta
câmpul negat, trup purtat pe brațe de un vânt bocit de pomii-n floare.