Lângă izvorul rece se odihnește inima mea.
(Umple-o cu pânza ta,
păianjen al uitării)
Apa izvorului cântecul lui îi șoptea.
(Umple-o cu pânza ta,
păianjen al uitării)
Iubirile își povestea, trează, inima mea,
(Păianjen al tăcerii,
țesei taina ta.)
Apa izvorului întunecată o asculta.
(Păianjen al tăcerii,
țesei taina ta.)
În izvorul rece se răstoarnă inima mea.
(Mâini albe, depărtate,
opriți acele ape,)
De bucurie cântând apa o duce cu ea.
(Mâini albe, depărtate,
nimic nu rămâne în ape!)
Sensul versurilor
Piesa descrie o inimă care se odihnește lângă un izvor, fiind cuprinsă de uitare și tăcere. Apa izvorului devine un simbol al acceptării și al eliberării, ducând inima cu ea într-un dans final.