Țiganca franciscană.
Liniște de var și mirt.
Nalbe-n ierburile fine.
Flori brodează franciscana
pe o pânză arămie.
Zboară-n candelabru gri,
șapte păsări ale prismei.
Mănăstirea-n depărtare
mormăie ca ursu-n somn.
Cât de grațios brodează!
Pe ștergarul arămiu,
ar dori să tricoteze
florile din mintea ei.
Răsărită și magnolii
din paiete și dantele!
Ce brândușe și ce astre,
pe mileu de liturghii!
Se-ndulcesc cinci fructe-amare
într-o cuhnie, alături.
Ale lui Christos cinci răni
din Almeria tăiate.
Trec prin ochii ei de pustnic,
galopând, doi călăreți.
Surd, o ultimă zvonire
îi mai flutură cămașa,
când privește norii, munții
din departea nemișcare,
zahăr brun și iasomie,
inima aproape-i moare.
O!, și ce mândră câmpie,
douăzeci de sori pe cer.
Ce pârâuri sub picioare,
nălucind visul să-i curgă!
Dar continuă floralul,
timp în care, raze drepte
joacă-n adieri de briză
șah înalt printre zăbrele.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călugăriță țigancă care brodează, pierdută în gânduri și contemplând natura și simbolurile religioase. Ea oscilează între realitate și visare, între frumusețea lumii și suferința lui Hristos.
