Poem dedicat lui Stefano Colonna cel Bătrân, care pleca din Avignon.
Coloană slăvită, de care s-au prins
speranţele noastre, orgoliul latin,
pe care nici ploaia, nici vântul hain
trimise de Jupiter nu le-au învins,
pe-aici nu-s palate, nici teatru distins,
ci fagi, brazi şi pini sub cerul senin
păşuni şi un munte înalt şi blajin
pe unde poeme-s rostite aprins,
ce spiritul nostru-l înalţă la cer;
iar privighetoarea jeleşte duios
la umbra pădurii, nu poţi s-o opreşti,
şi pune în inimi iubiri şi mister:
dar toate aceste sunt fără folos
căci tu azi, stăpâne, cu noi nu mai eşti.
Sensul versurilor
Sonetul exprimă regretul și melancolia provocate de plecarea lui Stefano Colonna. Natura idilică nu mai aduce alinare, iar absența stăpânului umbrește frumusețea peisajului.