De îndată ce o vede pe Laura sau se gândeşte la ea, inima i se tulbură şi este uluit peste măsură, de aceea fuge.
Când mă întorc spre partea aceea-n care
al doamnei chip ca soarele luceşte,
şi pentru că în minte-mi zăboveşte
acea lumină ce mă arde tare,
eu inima îmi simt că vrea să zboare,
dar când lumina vie brusc păleşte,
merg ca un orb ce-n beznă dibuieşte,
constrâns să plece – unde, habar n-are.
Deci ca să nu simt lovituri de moarte,
eu fug; dar n-am cum să întrec dorinţa
ce peste tot se ţine după mine.
Şi plec tăcut, căci orice vorbe moarte
fac oamenii să plângă; şi-am dorinţa
să vărs eu singur lacrimi cristaline.
Sensul versurilor
Sonetul exprimă suferința și tulburarea îndrăgostitului în prezența sau la gândul iubitei sale, Laura. Fuga devine o încercare de a evita durerea, dar dorința persistă, iar tăcerea și lacrimile devin singurele refugii.