Francesco Petrarca – Mi-i Inima Prea Plină De-o Dulce Desfătare

Mi-i inima prea plină de-o dulce desfătare
Ce m-a vrăjit din ziua când am privit-o-ntâi,
Și orb aș vrea de-acuma în viață să rămâi,
Căci nu-ndur alte chipuri, de-ar fi ispititoare.
Și totuși, părăsit-am pe-Aceea ce-o doresc
Cu-atâta foc. Dar gândul mi-i învățat așa
S-o vadă doar pe dânsa, că tot ce nu e Ea,
Cu silă nesfârșită și ură ocolesc.
În astă vale-nchisă, de stânci împrejmuită,
Unde-și găsește-oftatul meu liniștea dorită,
Mă retrăsei cu Amor, îngândurat stingher.
Nu aflu-aici femeia, ci ape, stei și cer,
Și soare, și icoana trecutei clipe care,
Oriunde mi-ar fi gândul, în gândul meu apare.

Sensul versurilor

Piesa exprimă o dragoste profundă și idealizată, combinată cu o retragere melancolică în natură. Vorbitorul este copleșit de amintirea unei iubiri trecute, preferând să se izoleze cu gândurile sale decât să caute alte relații.

Lasă un comentariu