Suspinul pur ce-n boare se răsfiră –
când îmi ascult iubita ce cărare
spre cer şi-a făurit şi totuşi pare
că simte, că trăieşte, că respiră –.
Dac-aş putea să-l fac să-mi cânte-n liră,
ce doruri aş trezi! Cu-atâta-ardoare
mă caută şi tremură-n vâltoare
să nu mă pierd. Ea calea mi-o inspiră.
Şi drumul drept mă-nvaţă; când se-ngână
cuvântul ei cu ruga dulce, pură
şi mila ce strecoară-n glas mă frânge.
Pe vrerea ei mă-nchin, căci de pe gură
dulceaţă-i sorb şi duioşii ce până
şi pietrele ar şti să facă-a plânge.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o devoțiune profundă și o admirație copleșitoare față de persoana iubită. Aceasta este văzută ca o sursă de inspirație, un ghid și un refugiu, iar legătura dintre cei doi este descrisă ca fiind pură și transformatoare.