În fața colibei sale stă liniștit la umbră,
Plugarul; frugal îi fumegă vatra.
Ospitalier îi sună călătorului
Al serii clopotului din sat.
Barcagii se întorc acum în port,
În depărtate orașe zgomotoasă-i piața
De-afacerii tumult; sub liniștitele frunze
Strălucește conviviala masă a prietenilor.
Spre unde? Trăiesc muritorii
Din leafă pe muncă; între efort și liniște
Totul e bucurie; de ce nu doarme acel
Ghimpe și-n pieptul meu?.
Primăvara înflorește pe cerul nocturn;
Fără număr înfloresc trandafirii, și calmă
Pare lumea de aur; o, acolo să mă duceți
Nori violeți! Și poate mai sus.
În lumină și-n aer mi se topește trupul, suferința! –
Dar, parcă alungată de-o vrere nebună, fuge
Magia; se face-ntuneric, și singur
Sub cer, ca-ntotdeauna, sunt eu. -.
Vino, blândă ațipire! Prea dorită
De inimă; dar în sfârșit, tinerețe! Tu arzi,
Tu neliniștită, visătoare!
Pașnică și veselă rămâne bătrânețea.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dorință de evadare într-o lume idealizată, marcată de frumusețea naturii și de o stare de liniște. Naratorul reflectă asupra condiției umane, oscilând între bucuria simplă a vieții și o melancolie profundă, căutând alinare în visare și în amintirea tinereții.